vineri, 10 decembrie 2010

 
   DOINA INCHISORILOR                   de Simion Lefter
Du-te dorule cu bine,
La pãrintii mei din sat
Si le spune cã feciorul
Lor, a fost întemnitat.
De-i vedea plângând pe mama,
Lângã vatrã în pridvor,
Sterge-i ochii cu nãframa,
Spune-i cã de ea mi-e dor.
De-i vedea plângând pe tata,
Pe cãrare la isvor,
Suferinta i-o alinã,
Spune-i cã de el mi-e dor.
Du-te, dorule cu bine,
La iubita mea din sat
Si îi spune cã iubitul
Ei, a fost întemnitat.
Du-te dorule prin lume
Si te'naltã pân'la cer,
Si la toatã lumea spune,
C'a învins Garda de Fier.
        M A M E I
                         de Simion Lefter
Noapte bunã mamã, noapte bunã,
suflet scump nepretuit balsam,
au venit si stelele sã-ti spunã
cã-i târziu si-ai adormit la geam.
Luna a apus dupã ulucã
si-ai rãmas iar singurã'n pervaz.
Du-te mamã, du-te si te culcã
în zadar ai asteptat si azi.
Si icoana parcã stã sã plângã
peste pãru-ti viscolit de nea,
candela-i aproape sã se stingã,
ai uitat azi mamã si de ea.
An de an, ba azi ba mâine, poate,
îti astepti feciorul în pridvor.
El prin închisori se stinge'n noapte,
biciuit pe drumul robilor.
Noapte bunã, noapte bunã mamã,
Domnul sã-ti aline visul drag,
negura s'o vezi cum se destramã
sã-ti îmbrãtisezi fecioru'n prag.
 
  A MURIT AZI NOAPTE-UN LEGIONAR
                                                               de Simion Lefter

  • A murit azi noapte-un legionar
    într'o celulã la etajul doi;
    era si el întemnitat ca noi
    si arestat în luna Ciresar. A murit azi noapte-un legionar
    când luna s'ascundea pe dupã brazi.
    L'au plâns pe brate doar trei camarazi
    cum plâng la Denii, îngerii'n altar.
    A murit azi noapte-un legionar
    si l-a'ngropat în zori un temnicer;
    se ascundeau si stelele pe cer
    de ochii ucigasului gropar.
    In satul bântuit de-un vânt hoinar
    o mamã-si plânge fiul dus, în prag,
    era din toti, feciorul cel mai drag,
    azi noapte a murit un legionar.
     
             D I N   A I U D

  •                                  de Simion Lefter Iti scriu o carte mamã din Aiud,
    din temnita cu lacrimi si zãbrele,
    cu ziduri reci, de unde nu s'aud
    cum mor în lanturi visurile mele.
    Trec zilele de plumb mai greu ca anii,
    se scurge viata'n silnicã povarã;
    în suflet mi se scuturã castanii
    si plâng un vis pierdut de primãvarã.
    Flãcãul tãu voinic, cu piept de-aramã
    ce haiducea adesea pe poteci,
    azi nu mai e decât o umbrã, mamã,
    în temnita cu zidurile reci.
    Cu trupul rãstignit pe gratii, sânger
    când luna s'a oprit în vârf de brad
    ca o fãclie-aprinsã de un înger
    când moare'n temnitã un camarad.
    Iti scriu o carte, poate cea din urmã
    când dansul Salomeei e în toi,
    cãci pânã'n zori o viatã iar se curmã,
    cã zi si noapte moartea-i printre noi.
     
      SE DUC CAMARADE COCORII


  •                                       de Simion Lefter Se duc camarade cocorii
    cu visele noastre'napoi,
    fac cerc peste ceru'nchisorii
    si-si iau rãmas bun dela noi.
    Pe tãrmuri de vis si luminã
    duc cântecul nostru pribeag,
    când îngeri de nea se închinã
    si toamna se stinge în prag.
    Din zãri, peste ziduri trec norii
    ce-apasã pe suflete, grei,
    se duc camarade cocorii,
    se duc anii nostri cu ei...
     
    DOINA NICADORILOR
                                     de Simion Lefter
    Iarãsi noaptea s'a lãsat,
    Ca'ntr'un trist mormânt
    Printre gratii mai rãzbat
    Fulgi adusi de vânt,
                 In celula'n care zac,
              De mult aruncati
    Undeva, înspre apus,
    Peste munti si vãi,
    Undeva, pe Mures sus,
    Trei voinici flãcãi
             Pusi în lanturi de cãlãi
                Si'n temnite dusi.
    Spue-asa legenda lor
    Cã, nevinovati,
    Fratii Nicadorilor
    Erau împuscati
             Schingiuiti si aruncati,
                Inchisorilor.
    Iarãsi noaptea s'a lãsat
    Ca'ntr'un trist mormânt,
    Printre gratii mai rãzbat
    Fulgi adusi de vânt,
                In celula'n care zac
             De mult aruncati.

    SCRISOAREA TATII                
                                  de Stere Mihalexe
    Fiule, fiule, ce lungã-i calea!
    Pânã la tine sunt mãri,
    trenuri, jandarmi si ocari
    si stele ce nu ne stiu jalea.
    Singurãtatea n'o mai stiu plânge.
    Te-ai dus în legendã, te ispitirã haiduci?
    Si tara-i numai morminte si cruci,
    timpul în calendar s'a fãcut sânge...
    Din fundul Aiudului, ochii tãi urcã
    pe cer ca doi luceferi de piatrã;
    îmi vâjâie vânturi sub cãpãtâi si mã latrã;
    clocesc urâturi sub bundã, sub turcã...
    Fac un pas, schioapeti alãturi în fiare;
    mãnânc, esti în lingura mea;
    aprind o fãclie de cumpãna grea,
    cad lacrimile tale din lumânare.
    Cu lungi tânguiri sã mã scoale,
    noaptea, vine lantul tãu blestematul!
    Eu strig: -Lantule, lantule, lasã-mi bãiatul,
    fereacã-mi mie gleznele goale!
    Cu pasi de umbrã din tintirim,
    uneori noaptea, maicã-ta vine:
    -Ia-ti plânsul bãtrâne si vino cu mine,
    temnita'n lacrimi sã o topim...
  • Bustul poetului Grigore Vieru dezvelit la Alba Iulia

    La cea de a XIII-a ediție a Congresului Spiritualității Românești desfășurat la Alba Iulia, pe lângă invitați valoroși de la Chișinău ( Eugen Doga,Raisa Vieru, Mihai Cimpoi, Nicolae Dabija etc. ) au participat și peste 300 studenți basarabeni aflați la studii în România, printre care și 40 membri ai Grupului de Inițiativă al Românilor din Basarabia Suceava.
    E pentru prima dată când acest eveniment se sărbătorește în lipsa marelui Poet basarabean, Grigore Vieru. Cu această ocazie, pe Aleea Scriitorilor din Alba Iulia a fost dezvelit bustul din bronz al poetului. La festivitatea de inaugurare a bustului au luat cuvântul oameni care L-au cunoscut, dar și cititorii simpli, care îi apreciază opera. Cu discursuri emoționante au venit poetul Adrian Păunescu, Nicolae Dabija, Mihai Cimpoi, Vasile Tărâțeanu. Participanții la manifestare au depus flori la bustul Poetului și i-au cinsit memoria printr-un minut de reculegere.

    luni, 24 mai 2010

    Amurg violet

    amurg dce toamna violet ... 
    doi plopi, in fund, apar in siluete
    --apostoli in odajdii violete--
    orasul e tot violet.

    amurg de toamna violet...
    pe drum e-o lume lenesa, cocheta;
    multimea toata pare violeta,
    orasul tot e violet.
     
     amurg de toamna violet...
    din turn pe camp, vad voievozi cu plete;
    strabunii trec in palcuri violete,
    orasul tot e violet


    GRI

    plans de cobe pe la geamuri se opri,
    si pe lume plumb de iarna sa lasat;
    i-auzi corbii!   -mi-am zis singur...si-am oftat
    iar in zarea grae de plumb
    ninge gri.

    ca si zarea, gandul meu se inegri...
    si de lume tot mai singur mai barbar,-
    tris cu-o pana matur vatra, solitar...
    iar in zarea grea de plumb 
    ninge gri

    marți, 23 martie 2010

    George Bacovia Plumb

    Stiu ca aceasta poezie este cunoscuta de multa lume, dar as vrea sa amintesc de ea ca si cum ar fi vie am fost profund impresionat de mic,de intuneric si de abstract.Bacovia prin aceasta poezie si prin putinele poezi care exprima moartea,culoarea gri,nori plumburi sau amor de plumb cred ca avrut sa uneasca aceste doua elemente puternice ce ne invaluiesc viata, dragostea si moartea.printre putinii poeti romanesti care au acest fapt ca un punct comun, Bacovia s-a exprimat astfel din mai multe motive,cred ca a fost singurul barbat adevarat care avut curaj sa scrie ce simte elementele acestea inlocuind tristetea lui se va ajuta pe parcursul vieti de aceste cuvinte sumbre fiindui de mare ajutor pentru as ascunde simturile, tristetea se va regasi in fiecare vers si strofa acest poet nu afost indeajuns mediatizat el ar fi putut fi sau chiar iar fi luat locul lui eminescu este pe de parte geniul poeziei romanesti. in continuare as vrea sciu cateva versuri.

    Dormeau adanc sicriele de plumb,
    Si flori de plumb si funerar vesmant
    Stam singur in cavou... si era vant...
    Si scartiau coroanele de plumb.

    Dormea intors amorul meu de plumb
    Pe flori de plumb, si-am inceput sa-l strig
    Stam singur langa mort...si era frig...
    Si-i atarnau aripile de plumb.

    aceasta poezie a dat numele primului volum de versuri al lui Bacovia, aparut in 1916. urmarind cele patru volume ce i-au urmat, se poate ajunge la concluzia ca poezia ``plumb'' poate fi considerata expresia concentrata a creatiei Bacoviene, si o definiteie poetica a originalitati lirismului celui mai mare poet simbolist al literaturi romane.de altfe multe cuvinte folosite in poezie fac parte din aria semantica a acestei notiuni:sicrie, funerar, cavou, mort, plumb
    Printr-o simetrie perfecta a structuri compozitionale, datele lumii exterioare devin simbolul vieti sufletesti,ravasite de durere : cavoul poate fi casa sau orasul in care locuieste poetul,mediul,lumea meschina daca nu si propiul trup in care salasluieste un suflet de plumb aceiasi metafora poate sugera imposibilitatea iesiri poetului dintr-un spatiu inchis sau propiul labirint al sufletului lui.
    Fiind concentrat asupra stari sale depresive poetul amplifica decorul prin paralelismul intre starea naturii, alumii exterioare si lumea sufletului sau ravasit de durere:`` si era vant(...)si era frig.
    asfel plumbul poate sugera apasarea sufleteasca sfasietoare ,monotonie si plictist.
    Determinant al substantivului concret, in trei situati(sicrie de plumb, coroane de plumb, flori de plumb)cuvantul dezvaluie o realitate obiectiva austera si dezolanta, care copleseste sufletul, condamnandu-l la solitudine perpetua.
    insotind substantivul abstract ,in doua cazuri(amor de plumb, aripile de plumb)simbolul confera versului sensurile unei meditati profunde asupra conditie umane , a unei imposibilitati in comunicare cu universul de afara.